Motto

Noi vrem..Voi vreti..Ei..NU prea vor sa traim cu totii bine!

Tatar

"Je n'aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu'à la mort pour que vous puissiez les exprimer" .... "Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca Dumneavoastră să le puteţi exprima". (Lui Voltaire i se atribuie fraza, considerată deviză, . a toleranţei)
Cand ti-e frica doar de Dumnezeu, nu ti-e frica de nimeni; cand nu ti-e frica de Dumnezeu ,ti-e frica de toti si de toate. Dumnezeu sa ne fereasca de cei care Nu au frica de Dumnezeu!!!

vineri, 18 iulie 2008

Genocidul trebuie uitat? (18 mai 1944)

(18 mai 1944)
Memorie şi uitare, trecut traumatic şi istorie confiscată
Articol preluat de pe site-ul http://www.tatarworld.com
Cetin Anefi
ing. chim., drd. în istorie, Universitatea
Laval, Québec ( Canada )

Anul acesta, la 18 mai 2006, etnia noastră comemorează împlinirea a 62 de ani de la un eveniment tragic al istoriei sale, cunoscut sub numele de « Surgun »: deportarea tătarilor crimeeni de către autorităţile sovietice, în timpul celui de-al doilea război mon- dial.
În zilele lui mai 1944, liderii sovietici responsabili cu aducerea la îndeplinire a ordinului lui I.V.Stalin, de deportare rapidă a tătarilor crimeeni şi a altor naţionalităţi din Caucaz, au schimbat o serie de telegrame, descoperite mai târziu în arhivele odioasei KG B şi publicate în ziarul «Yeni Dunya » de către reprezentanţi ai intelighenţiei tătare din emigraţia americană.
Unul dintre aceste documente, datat din 19 mai 1944 şi adresat lui I V Stalin şi lui V M Molotov, constitue un raport al NKVD-ului sovietic despre situaţia la zi a desfă -şurării « Operaţiilor speciale de deportare a tătarilor crimeeni ».Conform acestuia, la sfâr- şitul zilei de 19 mai, 165.515 persoane au fost ridicate din localităţile lor şi adunate în di -ferite gări din Crimeea. După o triere prealabilă, 136.412 de tătari au fost încărcaţi în gar- nituri de tren şi trimişi spre destinaţiile de exil. Se preciza că operaţiunea era în plină des- făşurare. Diferenţa de circa 30.000 de tătari a fost trimisă în lagărele de muncă.
L P Beria, Comisarul poporului al URSS pentru Afaceri Interne, primea, pe 20 mai 1944, o telegramă de la deputatul crimeean sovietic, Bogdan Kabulov. Citez :
« Vă anunţăm că operaţia de deportare a tătarilor crimeeni care a început pe 18 mai,
aşa cum aţi cerut dvs este practic încheiată, astăzi, 20 mai 1944, orele 16.00. În total 173.287 de persoane au fost deportate prin încărcarea lor în 67 de garnituri de tren. Deja 63 de garnituri pline cu tătari sunt în drum spre destinaţie iar alte patru garnituri vor pleca astăzi . În completare, 6.000 de tătari crimeeni, conform planului, urmează să fie mobili -zaţi şi să fie trimişi la bazele militare din Suriev, Rubinsk şi Kuchishiev. Un contingent special de muncă, de 5.000 de tătari, la dorinţa lor (sic!) urmează de asemenea să fie tri- mis la <>. Deci în total 191.044 de tătari vor fi deportaţi ».
Deportarea în masă a tătarilor crimeeni din ancestrala lor patrie a atras atenţia o- piniei publice internaţionale prin amploarea şi cruzimea sa. Intelectuali ai tătarilor crime- eni din SUA au lucrat enorm la adunarea şi ordonarea imensului material informaţional despre acest eveniment tragic pentru istoria etniei noastre. Sunt multe de făcut în această direcţie, de restituire a trecutului istoric, deoarece acest eveniment dureros nu este încă cunoscut suficient nici măcar de către cei chemaţi să predea istoria fostei URSS, în institu -ţiile de învăţământ de toate gradele din Crimeea de astăzi. Mubeyyin Batu Altan, din di- aspora tătară din SUA, membru al Mişcării Naţionale a Tătarilor Crimeeni şi totodată membru al Comitetului Asiatic de Studii Altaice de la Universitatea Harvard, SUA, când a vizitat în 1994 câteva şcoli ale tătarilor crimeeni, a rămas profund surprins că profesorii tătari nu credeau faptul că o tragedie ca deportarea tătarilor crimeeni s-a putut întâmpla pe teritoriul fostei URSS. Ei nu ştiau despre acest eveniment istoric nefericit, nici măcar cât ştiau studenţii lor. Această stare de lucruri trebuie neîntârziat schimbată, consideră co- naţionalul nostru din SUA, pentru a se permite tinerelor generaţii de tătari crimeeni acce- sul la adevărata istorie a etniei lor. Ei trebuie să înţeleagă că « Surgunul » reprezintă pen- tru tătarii crimeeni, ca de altfel pentru tătarii din lumea întreagă, ceea ce Holocaustul re- prezintă pentru evrei. Puţinii supravieţuitori ai acestei tragedii supranumesc « Surgunul » tătarilor crimeeni, «Holocaustul pe roţi ».
În cele ce urmează voi prezenta câteva mărturii culese de Mubeyyin Altan, cu ocazia primei sale vizite în Crimeea, în decembrie 1994. Declaraţiile supravieţuitorilor tă- tari au fost publicate de acesta, într-un articol în limbile tătară şi engleză, în revista «Yeni Dunya ».
Mărturiile acestor supravieţuitori ai « Surgunului » sunt un răspuns revelator şi totodată zguduitor la versiunea sovietică a celebrului decret nr.5859 (top secret), emis de Comitetul de Stat pentru Apărare al URSS,la 11 mai 1944, la Kremlin (Moscova). Decre- tul amintit reprezintă ordinul de deportare dat de IV. Stalin şi constituie în acelaşi timp, o descriere amănunţită a modului în care a fost planificată şi înfăptuită această operaţiune. Evident, versiunea sovietică privind acest eveniment tragic pentru etnia noastră este total diferită de realitatea istorică. Astfel, acţiunea de deportare este justificată de către autori -tăţile sovietice, de pretinsa colaborare a unor membri ai etniei tătare cu ocupantul nazist în perioada celui de-al doilea război mondial, 1941-1944. Surprinzător este faptul că în de- cretul emis de oficialităţile sovietice, nu se foloseşte termenul de «deportare » ci de «stră- mutare ». Condiţiile de deportare, aşa cum sunt prezentate în documentul sovietic, nu co- respund realităţii. Liderii de la Kremlin susţineau (gândindu-se probabil la judecata isto- riei ) faptul că fiecare familie de tătari ar fi primit la îmbarcare, câte 500 de kg de hrană, îmbrăcăminte şi alte bunuri. De asemenea, la fiecare vagon cu deportaţi ar fi fost reparti- zat un medic, două surori medicale şi toate tipurile de medicamente care să garanteze de- portaţilor, o « călătorie » plăcută. În document se menţionează, de asemenea că autorită- ţile uzbece, ar fi primit o serie de instrucţiuni prin care li se cerea să asigure noilor veniţi [tătarilor deportaţi], că li se vor acorda locuinţe, pământ şi slujbe.
Însă ceea ce s-a întâmplat în realitate cu tătarii crimeeni deportaţi, nu corespun -de nici pe departe cu cele relatate în decretul sovietic. Sute de mii de etnici tătari au fost deportaţi, în cele mai barbare condiţii din zonele lor de origine. În regiunile de deportare, Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan, Siberia şi în alte regiuni ale URSS, tătarii crimeeni n-au găsit nimic din cele promise de autorităţile sovietice la plecare.
Deportarea a fost practic o « călătorie a morţii », de 3-4 săptămâni, în vagoane de marfă sau pentru vite, înghesuiţi la maximum, întocmai ca în camerele de gazare hitle- riste. Pentru foarte mulţi conaţionali, « călătoria » spre locurile de deportare a fost şi ulti- ma. Aceştia au murit pe drum, epuizaţi de arsiţa din stepele Asiei Centrale. Printre tătarii deportaţi se numărau inclusiv partizani bolşevici din Crimeea, luptători din rezistenţa an-tihitleristă şi activişti ai PCUS.De asemenea, foarte mulţi erau femei, copii, invalizi şi oa- meni în vârstă. Deportarea s-a făcut fără să se mai aştepte sfârşitul războiului. Moartea i-a doborât în primul rând pe bătrîni, pe bolnavi şi pe copii. Mulţi au murit de sete sau sufo- caţi în vagoane, datorită lungilor etape, fără opriri pentru aprovizionare cu hrană şi apă. Cadavrele lor intrau în descompunere în vagoanele supraaglomerate. La opririle în gări, morţii erau abandonaţi pe câmp sau pe marginea căii ferate, fără a fi îngropaţi. În scurtele şi rarele halte, hrana şi apa repartizate erau total insuficiente. Faţă de predecesorii săi, ţa -rii Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a, Stalin a fost mult mai direct în ceea ce priveşte mij- loacele de deportare a tătarilor din Crimeea. Ordinul său era suna foarte clar : « să nu mai văd picior de tătar în Crimeea » (De la tătarii crimeeni, germanii de pe Volga şi de la meskheţi, 1971, par Ann Sheehy, p. 10).

**
Documentul intitulat « Scrisoare deschisă de la prietenii ruşi ai tătarilor crime- eni », cuprinde câteva scurte fragmente de declaraţii ale unor supravieţuitori tătari ai aces tor deportări în masă din mai 1944.
1) Nuriye Ismailova, o femeie în vârstă de peste 70 de ani [1994], locuia, în mai 1944, împreună cu familia ei la Belogorsk, o localitate situată la 50 de km de Simferopol (Ak- mescit ): « La 3.00 dimineaţa [18 mai 1944], doi soldaţi [ sovietici ]au bătut la uşă. Eu e -ram cea mai mare dintre fete. Mai aveam patru surori mai mici. Soldaţii ne-au spus că a- vem 15 minute ca să ne pregătim de drum. Tatăl nostru ne-a reamintit despre atrocităţile armatei germane şi despre modul în care aceasta îi adunase pe evrei ca să-i lichideze. El era convins că soldaţii sovietici vor face acelaşi lucru şi cu noi. De aceea ne-a spus să nu luăm mare lucru cu noi, căci ei [soldaţii sovietici] ne vor duce pe toţi să ne împuşte. Am luat numai hainele de pe noi. Numai într-o noapte [17/18 mai], majoritatea tătarilor din sa - tul nostru au fost strânşi şi încărcaţi în camioane până la gară. Apoi am fost îmbarcaţi în vagoane de marfă sau de vite. Când am ajuns în Uzbekistan erau 40 grade Celsius,o arşiţă inimaginabilă. Eu am fost singura supravieţuitoare din familie. Tatăl, mama şi surorile, au pierit toţi unul după altul ». Astăzi, Nuriye Ismailova a revenit în localitatea natală, Belo- gorsk (De la « Repatrierea şi Prevenirea Conflictelor » dupa Institutul pentru o Societate deschisă, p.13 şi articolul lui Sevghin Omer, « Deportarea tătarilor crimeeni », în Maga- zin istoric, septembrie 2003 ).
2) Sewki Anefiev, un alt supravieţuitor al « Surgunului » avea 16 ani în 1944 şi locuia cu familia lui în suburbiile Simferopolului. La data deportării [18 mai], tatăl său era pe front. Mama sa nu ştia ruseşte, aşa că a răspuns el la bătăile puternice din uşă. Soldaţii so- vietici i-au lăsat circa 30 de minute ca să-şi strângă câteva lucruri şi câte ceva de mânca- re, după care i-au urcat în camioane pe cei 5 membri ai familiei Anefiev, alături de alţi vecini. Au fost coborâţi undeva pe câmp, unde era amenajat un punct de « colectare ». « Era o ploaie liniştită…» îşi aminteşte Sewki Anefiev de « noaptea cea mai dramatică a naţiunii tătare [17/18 mai 1944] ». Erau înconjuraţi de o mulţime de soldaţi înarmaţi, cu automatele în poziţie de tragere. Nu aveau voie să facă nici cea mai mică mişcare. Au aş- teptat ore în şir sub ploaie, îngroziţi de ceea ce va urma. Auziseră de exterminarea evrei -lor de către nazişti şi credeau că vor păţi la fel şi ei. Într-un târziu, au sosit mai multe ca - mioane care au început să-i care spre o cale ferată, unde îi aşteptau două garnituri lungi de vagoane de marfă.În vagonul lor erau 85 de persoane. Garnitura de tren s-a pus în miş- care abia a doua zi în zori. În timpul drumului către stepele Asiei Centrale, o femeie din vagonul lor a născut. Copilul a trăit foarte puţin. Cadavrul lui a fost luat de soldaţii sovie- tici şi aruncat pe câmp, sub ochii îngroziţi şi neputincioşi ai mamei şi ai celorlalţi depor- taţi.
3) Kaska Vedgie avea 9 ani în 1944 şi locuia cu familia sa în satul Novoklionovka din raionul Belogorski. Au fost deportaţi într-o aşezare mică, Ciuciuk-şehir, din regiunea Taşkentului, în Uzbekistan. În 1966, au dorit să se reîntoarcă in Crimeea. Nu li s-a permis acest lucru şi atunci au decis să fugă. Au reuşit să ajungă numai până în Kuban, în regiu- nea Krasnodar. În 1968, a plecat cu toată familia la Moscova pentru a participa la mani- festaţiile tătarilor crimeeni din Piaţa Roşie. În anul următor [1969], au pornit din nou spre patrie. Au ajuns la 24 aprilie şi au cumpărat cu greu o casă de la nişte ruşi. După numai o lună, într-o noapte, pe la ora două, la poarta lor a bătut miliţia. Miliţienii le-au spart uşile şi geamurile. Au aruncat o căldare de apă rece peste cei cinci copii care dormeau, trauma- tizându-i pe viaţă. Pe soţul ei l-au arestat. Ea şi cu copiii au fost urcaţi într-o maşină, duşi la gara din Simferopol şi îmbarcaţi într-un tren cu destinaţia Kuban.La fel ca în mai 1944. Au reuşit însă să înşele vigilenţa paznicilor şi au coborât după numai câteva staţii. Peste două zile au ajuns din nou în Crimeea. Timp de 6 luni, au trăit ascunşi pe la cunoscuţi, în hambare sau în case părăsite, primind hrană de la nişte oameni de suflet care s-au expus la mari riscuri. Au fost prinşi din nou şi din nou expulzaţi din Crimeea. După luni de zile au revenit. Nu au mai fost expulzaţi dar calvarul lor a continuat. Timp de doi ani au pri -mit ameninţări cu moartea aproape zi şi noapte. Îi trezeau noaptea, bătăile violente în uşă şi ameninţările miliţienilor si agenţilor securităţii. Unul din copiii ei a murit în urma unui şoc, într-o noapte când a venit un miliţian să-i intimideze din nou ( Sevghin Omer, artico- lul citat din Magazin istoric, septembrie 2003).

4) Zarema Trofinova şi Alim Usinov sunt doi artişti tătari, originari din Crimeea. Zare -ma avea patru ani când ea şi părinţii săi au fost deportaţi în Uzbekistan. Soldaţii nu i-au lăsat să meargă să-l ia şi pe fratele ei, în vârstă de şase ani, care se afla atunci la grădiniţă. De atunci n-a mai ştiut nimic despre el. Alim, deportat şi el, tot de la o vârstă fragedă, a fost crescut după război, într-un orfelinat, tot în Uzbekistan. Când a crescut, s-a interesat de părinţii săi şi a aflat că aceştia muriseră în timpul deportării. Zarima şi Alim s-au reîn -tors în Crimeea printre primii, după adoptarea decretului de « reabilitare » a tătarilor în 1967, de către autorităţile sovietice. Împreună au cumpărat o căsuţă de la o rusoaică în vârstă, lângă Bahcesarai. Pe terenul respectiv şi-au construit ei singuri o locuinţă mai ma- re. Cei doi au fost profesori la Academia de Artă din Taşkent. Au renunţat la o situaţie materială relativ sigură în Uzbekistan, la toate bunurile ce le aveau acolo şi s-au întors în Crimeea, unde au luat totul de la capăt. Nu sunt singurii care au procedat aşa. La fel ca ei au făcut majoritatea tătarilor care s-au reîntors din « Surgun » în Patria lor Verde (Yeşil Yurt ). Alim Usinov remarca ironic într-un interviu la începutul anilor ‘90: « Toată Uniu- nea Sovietică se destramă, numai noi, tătarii, construim ».

***
Tragedia de la Arabat

Mutabeyyin Batu Altan, într-un alt articol publicat în Revista crimeeană, iulie 1991şi Sevghin Omer, în articolul său despre deportarea tătarilor crimeeni din septem- brie 2003, din Magazin istoric se referă la un incident foarte puţin cunoscut, intervenit în timpul deportării tătarilor crimeeni, în 1944. Este vorba despre ceea ce s-a numit tragedia de la Arabat. Au existat grupuri de tătari crimeeni excluşi iniţial din planurile de deporta- re ale sovieticilor din mai 1944 dar care au fost expulzati ulterior (« Revista crimeeană », vol.V, no. 2, p.13-14 ).
Un număr mare de participanţi sovietici la această « operaţie de succes », cum au numit autorităţile sovietice acţiunea de deportare a tătarilor crimeeni din mai 1944, au fost decoraţi cu ordine şi medalii, la 19 iulie 1944 (circa 23.000 de soldaţi si ofiţeri şi cir- ca 9.000 de agenţi NKVD). În timpul banchetului organizat în cinstea acestei « victorii », B. Kobulov ar fi spus: « Noi am uitat să deportăm pe acei tătari din localităţile din fâşia A rabat ». Aceştia erau în principal pescari şi lucrători la minele de sare şi trăiau într-o regi- une îngustă ce separa Sivas de Marea Azov. Mulţi dintre bărbaţii originari din această re- giune luptau pe front. Cei rămaşi acasă erau în majoritate invalizi, femei, copii şi bătrâni.
B. Kobulov a ordonat atunci sec: « dacă un singur tătar va rămâne în Arabat, pes te două ore, capetele voastre vor cădea ». Călăii NKVD-ului lui Beria au încercat să-i ex- plice lui Kobulov că în două ore practic este imposibil să-i adune pe toţi tătarii dintr-o re- giune ce se întindea pe o fâşie de circa 100 de km. În cele din urmă, ei au primit un ter -men de 24 de ore pentru îndeplinirea misiunii. Pentru aceasta au folosit un vas vechi an-corat în portul Genicsek şi au încărcat în el mulţi tătari crimeeni din regiunea Arabat. Când au ajuns într-o zonă adâncă din largul Mării Azov, agenţii NKVD au deschis supa- pele de la fundul navei. Aceasta a început încet, încet să se scufunde. În tot acest timp, u- nităţile NKVD aşteptau cu armele încărcate să dechidă focul asupra eventualilor supra- vieţuitori de la înnec.
Acţiunea premeditata si criminală a sovieticilor de la Arabat reprezintă o altă pa- gină neagră a istoriei deportării tătarilor crimeeni. El trebuie făcut cunoscut membrilor et- niei noastre, ca şi lumii întregi. Şi mai ales nu trebuie uitat.
Drama tătarilor crimeeni, la aproape 62 de ani după acele evenimente tragice continuă din păcate şi astăzi. La 62 de ani după « Surgun », supravieţuitorii şi urmaşii victimelor acelor timpuri se luptă şi astăzi pentru recunoaştere morală şi pentru calificarea acelor fapte abominabile drept un genocid la adresa etniei tătare şi în fapt drept crime împotriva întregii umanităţi.

Cifre oficiale, in realitate? Nu se stie....

Nu implica nimic din partea dumneavoastra, dorim sa va aducem la cunostinta

Table I. Schedule of Crimean Tatar Deportation[38]
Day Taken to Train Stations Sent Enroute to Uzbekistan
18 May 1944 90,000 48,400
19 May 1944 165,515 136,412
20 May 1944 183,155 183,155

4 comentarii:

Anonim 20 ianuarie 2012, 01:22  

okkkkk....genocid,surgun,deportare....dar,istoriea nu uita,nu iarta,nu pacaleste. remember de secolele hoardei de aur,cand tatarii faceau ravagii prin europa....fara frica sau rusine....omorand,violand,furand,jefuind,batand....pe inocenti,naivi,simplii locuitori al europei de est.....

Anonim 20 ianuarie 2012, 01:25  

asa e. ne lamentam ca piz..le Ce rost au toate aste nu? ei nu au plans dar noi ne-am cam immuiat

Anonim 20 ianuarie 2012, 01:45  

care ei? tatarii de atunci nu? Asa e. Va meritati soarta.

Anonim 16 mai 2014, 11:59  

Daca comparam evenimentele petrecute in secolele in care lumea credeea ca pamantul este plat cu cele recente inseamna ca mai trebuie sa cumparati niste neuroni. Dar in momentul in care vorbim despre lumea totusi civilizata si moderna astfel de evenimente trebuiesc blamate. La mintea unora toti cei care au avut vreun strabunic de acu 7 generatii si care a fost criminal ar trebui sa mearga la puscarie cei de acum.

Blogger templates made by AllBlogTools.com

Back to TOP