Alp Arslan, temutul "leu al desertului"

Wednesday, 21 June 2006

Muhammed ben Da’ud, cel de-al doilea sultan din dinastia turcilor selgiucizi, stranepotul lui Seljuk, fondatorul acestei dinastii, a fost unul dintre cei mai viteji conducatori care au trait vreodata in Orientul Mijlociu. Numele de Muhammed si l-a luat spre a-l cinsti pe Profet, atunci când s-a convertit la islamism, dar pentru generatiile urmatoare, el va ramâne cunoscut drept Alp Arslan - "leul cel curajos". Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limba... Dupa ce in tinerete a primit o educatie demna de un print, in 1059, el ii urmeaza tatalui, Da’ud, ca rege al Khorasanului. Impresionat de calitatile fizice si mai ales morale ale nepotului sau, unchiul lui Muhammed, Togrul-Beg, care nu avea copii, se decide sa-i lase lui mostenire regatul, cuprinzând teritoriile actuale ale Iranului si Irakului. Astfel, tânarul devine unic stapânitor al Persiei stravechi, de la Ox la Tigru. Dar vizirul lui Togrul-Beg, Qunduri, alaturi de alti mari demnitari, s-au simtit lezati in demnitatea lor de aceasta alegere. Ca urmare, l-au sprijinit pe un puternic feudal local, emirul Suleiman, in lupta pentru tron. Dovedind ca valoarea nu asteapta ca timpul s-o masoare, Muhammed a pornit imediat impotriva rebelilor si i-a zdrobit. Apoi, dupa intoarcerea triumfala la Bagdad, a pornit impotriva triburilor de oghuzi, ce traiau la nord de Marea Aral. Inspaimântate de vitejia si hotarârea noului conducator al selgiucizilor, triburile i s-au inchinat fara lupta. In anul urmator, cel care deja incepuse sa fie numit Alp Arslan s-a napustit impotriva Fatimizilor egipteni, capturând bogatul oras Alep. Incercarile lui de a consolida regatul astfel creat au fost sprijinite de intelepciunea si abilitatea Marelui Vizir, Nizam ul-Mulk, diplomat de prestigiu, numit chiar de catre un istoric "un Talleyrand cu turban". Ca majoritatea conducatorilor antici si medievali, dorinta lui Alp Arslan era de a recrea imperiul lui Alexandru Macedon. Stapânind deja Orientul Mijlociu, el a cautat sa ocupe Anatolia si sud-estul Europei, dorinta ce-i va mâna, peste câteva veacuri, si pe sultanii turci din stirpea lui Osman. Dar un zid ii statea in cale, impiedicându-l sa-si vada visul cu ochii: imperiul bazileilor. Este adevarat, un zid ros de vreme, macinat de nenumaratele invazii ce trecusera peste el, dar inca puternic si strajuind o buna parte a Asiei Mici si Balcanilor. Alp Arslan a pornit, in fruntea cavaleriei sale, cucerind in 1064 Armenia si Georgia. In 1068, Alp Arslan va ataca din nou Bizantul. Asumându-si personal conducerea ostilor bizantine, imparatul Romanus IV Diogenes l-a infruntat in Cilicia. In trei batalii sângeroase, turcii au fost invinsi si alungati peste Eufrat. Manzikert - inceputul sfârsitului pentru bizantini Bazileul nu s-a multumit insa doar cu atât, ci s-a indreptat spre rasarit, catre lacul Van, in fruntea a o suta de mii de soldati. In acest timp, Arslan se afla in Armenia, cu treizeci de mii de calareti si era permanent instiintat, printr-o vasta retea de spioni, asupra miscarilor inamice, in vreme ce Romanus nu avea habar de localizarea trupelor turcomane. Faptul ca orbecaia practic in plina zi, cautând sa dea de urma adversarului, nu l-a impiedicat pe nechibzuitul bazileu sa-si desparta trupele, savârsind astfel o gafa imensa. Romanus a ajuns la fortareata Manzikert, cucerind lesne zidurile cetatii, la 23 august 1071. A doua zi, cautând furaje pentru cai, prin imprejurimi, ariegarda bizantina a descoperit ca fortele turcomane se apropiau si au dat alarma. La caderea serii, calaretii lui Arslan s-au ivit pe dealurile din apropiere, transformând orice posibil contraatac bizantin intr-o adevarata sinucidere. In acea noapte, calarimea usoara a lui Alp Arslan a hartuit neintrerupt tabara bizantina, la lumina flacarilor. Spionii sultanului au luat legatura cu mercenarii pecenegi si turcomani din oastea bazileului si i-au convins sa i se alature lui Arslan. Om de onoare, sultanul i-a propus termeni de pace imparatului, dar Romanus nici nu a vrut sa auda. Trufia avea sa-i fie pedepsita, caci dupa una dintre cele mai aprige lupte ale perioadei medievale, bizantinii au fost zdrobiti si zeci de mii de cadavre au ramas pe câmpul de bataie. Cea mai mare armata adunata vreodata de imparatii bizantini, floarea cavaleriei bizantine, acei temuti kataphraktoi, a pierit la Manzikert. Insusi bazileul a cazut prins, in iuresul luptei. Adus in fata sultanului, insângerat, prafuit si sleit de puteri, Romanus se astepta, desigur, sa fie executat, dar Alp Arslan a dovedit ca nu este doar viteaz, ci si marinimos. "Ce-ai fi facut cu mine daca as fi stat inaintea ta, prins?", l-a intrebat el pe captiv, iar acesta i-a raspuns: "Poate ca te-as fi ucis, ori te-as fi aratat plebei, pe strazile Constantinopolului, facându-te de ocara". "Pedeapsa mea va fi mai grea. Te voi ierta si am sa te eliberez numaidecât". Intr-adevar, sultanul a poruncit ca Romanus sa fie pus in libertate, ba mai mult, l-a incarcat de daruri, inainte de a-l lasa sa plece, insotit de soldati turci, care sa-l pazeasca pe drum. Victoria lui Alp Arslan a inclinat total balanta situatiei din Orientul Mijlociu in favoarea musulmanilor. Manzikert a insemnat inceputul dominatiei islamice in Asia Mica. Dupa aceasta lupta, a urmat o cucerire sistematica a intregii Anatolii, pâna la coastele Marii Egee. Desigur ca vitejia lui Alp Arslan nu ar fi pretuit atât daca n-ar fi fost insotita de intelepciunea principalului sau sfetnic. Atât in timpul lui Alp Arslan, cât si pe durata domniei fiului sau, Malik Shah, acesta va pune temelia unei organizari statale de exceptie, a carei unitate de baza o vor constitui fiefurile militare, guvernate de printi selgiucizi. Tot la sugestia lui Nizam ul-Mulk, Alp Arlsan va incerca si va reusi sa-i transforme pe calaretii sai nomazi intr-o natiune sedentara, fapt care-i va permite sultanului sa ridice o armata numeroasa dar disciplinata, cu o solida baza logistica. Birurile platite de negustorii straini ce tranzitau tara erau de asemenea folosite pentru inzestrarea armatei si purtarea razboaielor. "Vanitatea mi-a adus pieirea" In ultimii ani de domnie, sultanul si-a indreptat atentia spre est, incepând cucerirea Turkestanului, vatra stramosilor sai. Insotit de o numeroasa armata, el a avansat spre malurile fluviului Ox, unde a fost nevoit sa cucereasca mai intâi câteva garnizoane, spre a nu risca sa-i fie taiate liniile de aprovizionare. Furios pe rezistenta opusa de guvernatorul uneia dintre ele, Yussuf el-Harezmi, sultanul a uitat de marinimia ce-l caracteriza si l-a condamnat la moarte. Dar, inainte ca garzile sa intervina, prizonierul s-a repezit, cu un hanger ascuns la brâu, asupra sultanului. Alp Arslan nu si-a pierdut cumpatul si a ordonat oamenilor sai sa stea deoparte; scotându-si arcul, l-a incordat si a tintit spre atacator. Insa o clipa de neatentie a fost suficienta pentru ca temerarul suveran sa alunece, sageata sa-si greseasca tinta, iar pumnalul prizonierului sa-l loveasca direct in piept. Rana s-a dovedit mortala si dupa câteva zile, Alp Arslan zacea fara suflare. Desigur ca asasinul a fost apoi masacrat de ostasii sultanului. "Vai, a spus Arslan, inainte de a-si da sufletul, inconjurat zi si noapte de vitejii mei, ar fi trebuit sa-i las sa aiba grija de mine. Vanitatea mi-a adus pieirea. Am uitat de prudenta si iata-ma aici, zacând in agonie. Amintiti-va de mine si niciodata nu lasati trufia sa va covârseasca intelepciunea". Astfel s-a sfârsit unul dintre cei mai viteji razboinici medievali, cel care, daca ar fi trait, ar fi cucerit poate mai multe pamânturi decât Ginghis-Han sau modelul sau, Alexandru Macedon. Pe piatra lui de mormânt stau scrise urmatoarele cuvinte, avertisment adresat tuturor celor dornici de marire si de cuceriri: "O, voi ce ati vazut grandoarea lui Alp Arslan inaltându-se pâna la cer, luati aminte! Sub negrul pamânt el zace acum..." GABRIEL TUDOR