Nefericita cruciada a saracilor

Thursday, 13 July 2006

Expeditii militare purtate in numele credintei crestine, dar urmarind mai curând scopuri mercantile, cruciadele au reprezentat un moment de rascruce in istoria medievala, influentând evolutia statelor din Europa si Orientul Mijlociu pentru multe secole. Dintre toate aceste incursiuni militare ce urmareau cucerirea Tarii Sfinte si a sacrului mormânt al Mântuitorului, fara indoiala ca cea mai spectaculoasa si mai dramatica a fost cea numita „a saracilor". Puternica in fervoare religioasa dar slaba din punct de vedere al conducerii si disciplinei, ea este emblematica pentru intelegerea mentalitatii omului medieval. „E voia lui Dumnezeu!" Dupa o cariera ecleziastica fulgerator de rapida, episcopul francez Ode de Lagery este ridicat pe scaunul Sfântului Petru si, luându-si ca papa numele de Urban al II-lea, va reusi sa restaureze in doar câtiva ani prestigiul Bisericii Catolice. In martie 1095, el a gazduit primul conciliu al pontificatului sau, la Piacenza. Printre problemele discutate s-a aflat si cererea imparatului bizantin Alexius I Comnen de a primi ajutor in lupta contra turcilor, care ravaseau Tara Sfânta. Impresionat, Papa a convocat un nou conciliu, la Clermont, unde a facut apel la organizarea unui razboi sfânt impotriva „pagânilor". Proclamatia sa a fost primita de uriasa multime adunata acolo cu strigate de „Dieu le volt!" (E voia lui Dumnezeu!). Evreii - primele victime ale cruciadei Desi Petru Ermitul, cunoscut si ca Petru din Amiens, nu-l vazuse pe Papa nici macar de departe, asta nu l-a impiedicat sa sustina ca el personal il convinsese pe suveranul pontif sa trâmbiteze cruciada. Gratie talentului sau oratoric iesit din comun, Petru avea sa se impuna de facto ca lider al expeditiei in Tara Sfânta. Fost mercenar, Ermitul era de-acum un om batrân si scund, imbracat in zdrente si care de ani de zile nu mai cunoscuse binefacerile unei bai. Nu mânca decât peste si vin si pentru evlavia lui era considerat un om sfânt. Cu câtiva ani mai inainte, el fusese in Palestina, dar nu reusise sa ajunga la Ierusalim. Predicile sale inflacarate aveau sa atraga pentru cauza cruciadei peste 15.000 de oameni, condusi de personaje stranii, precum Walter cel fara de avere, Walter cel fara un sfant sau Gottschalk. Aceasta adunatura de „calici", multi insotiti de numeroasele lor familii, pornita spre Orasul Sfânt, i-a ingrozit atât pe Alexius cât si pe Urban, care doreau sa trimita impotriva turcilor soldati, nu cersetori. In primavara lui 1096, Petru s-a oprit la Köln pentru a strânge banii necesari expeditiei. I-a obtinut jefuindu-i pe negustorii si bancherii evrei, pe care-i numea „ucigasii lui Christos"; de altfel, cruciatii au fost insufletiti de un puternic anti-semitism, zeci de mii de evrei din intreaga Europa Centrala cazându-le victime. Enervat de incetineala cu care se derulau lucrurile, Walter cel fara un sfant a plecat din Franta direct spre Palestina, cerând permisiune de trecere de la regele Ungariei, Koloman. Lucrurile au mers bine pâna când cetele lui Walter au ajuns in orasul Semlin (acum Zemun), la frontiera cu Imperiul Bizantin. Furtisagurile faptuite de cruciati i-au scos din sarite pe oraseni si conflictul n-a intârziat sa se declanseze. A urmat un masacru ingrozitor, in care pietele si casele au fost arse si mii de unguri ucisi. De teama represaliilor, cruciatii au trecut imediat granita cu bizantinii, continuând distrugerile, in cautare de hrana si furaje pentru cai. Macelariti de turci In acest timp, armata lui Petru Ermitul, numarând aproape 20.000 de oameni ajunsese si ea la granita ungara. Dupa câteva ciocniri sporadice cu mercenarii pecenegi ai regelui Koloman, cruciatii au pradat cumplit Belgradul, indreptându-se apoi spre Sofia. Pradaciunile la care s-au dedat in drumul lor l-au determinat pe guvernatorul bizantin sa atace trupele risipite ale cruciatilor. Multi dintre ei au fost ucisii, altii luati prizonieri. Petru si-a pierdut visteria si, insotit de ramasitele oastei sale, a ajuns la Constantinopol, sub escorta trupelor bizantine, la 1 august. Cersetorii adunati din tot Occidentul au ramas uluiti la vederea splendidelor edificii ale capitalei bizantine dar si-au revenit repede din uimire si au inceput sa fure tot ce le cadea in mâini, pâna si plumbul de pe acoperisurile bisericilor! Alexius a inchis ochii la aceste faradelegi si i-a sfatuit sa astepte sosirea celeilalte cruciade, cea a „cavalerilor", ce constituia mândria aristocratiei europene. Petru Ermitul nici n-a vrut sa auda si s-a indreptat spre teritoriile aflate sub stapânirea turcilor, unde cruciatii francezi de sub conducerea lui Walter ajunsesera deja. Francezii au inaintat spre Nicaea (astazi orasul Iznik), masacrându-i pe toti locuitorii intâlniti, fara insa sa poata cuceri cetatea aparata de ziduri si turnuri puternice. Intre timp, la Nicaea au ajuns si cruciatii lui Petru Ermitul, care au inceput sa intreprinda raiduri pradalnice in imprejurimi. Intr-unul dintre acestea, condusi de un anume Rainald, cruciatii francezi au cucerit cetatea Xerigordon, vazându-se insa imediat inconjurati de turci. Occidentalii sufereau atât de tare de sete incât au taiat venele cailor si catârilor, bând sânge spre a si-o astâmpara... Când n-au mai rezistat, au propus turcilor sa incheie pacea, obligându-se chiar sa lupte alaturi de ei impotriva coreligionarilor crestini! Turcii s-au prefacut ca accepta si, dupa ce cruciatii s-au predat, i-au macelarit cu cruzime. Victoria vine din infrângere Vestea despre cumplitul macel a parvenit grosului armatei cruciate pe când aceasta era cantonata in orasul Civetot. Mâniati si inflacarati de chemarile comandantilor, cruciatii au pornit spre tabara turceasca, spre a se razbuna. Au fost surprinsi insa intr-o ambuscada si desi au luptat cu vitejie, n-au putut face fata tavalugurilor musulmane. Risipite, trupele lui Petru Ermitul n-au putut ajunge niciodata la Ierusalim, nefericita cruciada a saracilor fiind zdrobita din pricina totalei lipse de disciplina si de pregatire militara a componentilor sai. In mod paradoxal, insa, tocmai esecul ei categoric va genera succesul cruciadei nobililor, pornite spre Palestina la inceputul lui 1097. Convinsi ca aristocratii apuseni sunt la fel de nepriceputi in meseria armelor ca si „calicii" lui Petru, turcii nu i-au mai considerat o amenintare. Vor plati amar aceasta nepasare, terifiantele sarje de cavalerie grea ale cruciatilor dovedindu-se devastatoare si conducându-i pe nobilii germani, francezi, englezi si italieni, spre Ierusalim, oras pe care-l vor cuceri in vara lui 1099. GABRIEL TUDOR